Noaptea absolvirii trebuia să fie ceva ce tocmai se întâmplase.
Zâmbește când este nevoie. Stai liniștit. Du-te acasă.
Acesta era planul.
Dar totul s-a schimbat în momentul în care am coborât.
Purtam o rochie pe care o făcusem singură, din vechea uniformă militară a tatălui meu.
Nu pentru că era perfect.
Pentru că era a lui.
Fiecare cusătură însemna ceva. Fiecare bucată de material purta o amintire de care nu era pregătit să renunțe.
Apasă pe URMĂTORUL mai jos pentru a citi următoarea PARTE ⬇️
