Trecuseră aproape două luni de la acea noapte ploioasă când am simțit, cu o claritate dureroasă, că prezența mea în casa fiicei mele era superfluă. În tot acest timp, m-a sunat doar de două ori. Prima dată a fost ca să mă întrebe dacă sunt bine. A doua a fost ca să afle dacă mai am vechea bormașină în garaj. I-am răspuns politicos de ambele ori. Nu i-am reproșat, nu i-am spus că mi-e dor de ea, nu am întrebat-o când plănuia să mă invite la ea. Pur și simplu am încetat să mă mai agăț de o viață care nu mă mai includea.
Întâlnirea care a schimbat totul
Într-o dimineață de miercuri stăteam în parc când un bărbat cam de vârsta mea s-a așezat pe banca de lângă mine. Îl chema Mircea, avea șaizeci și șapte de ani și fusese profesor de muzică. Obișnuia să meargă în parc aproape în fiecare zi cu o tablă de șah sub braț.
„Joci?”, m-a întrebat el.
— Foarte rău — am răspuns.
—Perfect. Și eu la fel.
Am râs. Așa a început totul.
O nouă rețea de prieteni la 64 de ani
Prin intermediul lui Mircea am cunoscut alte trei persoane. Am început să ne întâlnim miercurea să jucăm șah și vinerea la o mică cafenea din centru. Când au aflat că aveam o chitară păstrată acasă, au insistat să o aduc. Trecuse aproape treizeci de ani de când nu mai cântasem în fața cuiva.
În prima seară în care am cântat în fața lor, mi-au tremurat degetele. Dar s-a întâmplat ceva ce nu mai trăisem de mult timp: nimeni nu s-a uitat la telefon, nimeni nu s-a uitat la ceas, toți m-au ascultat . Ar putea părea un detaliu mic, nesemnificativ. Pentru mine, nu a fost. Pentru mine, a fost totul.
