Ovidiu a înțeles în sfârșit: toată acea carne era pentru animale. Lidia le-a povestit că, după moartea fiului ei, nu a mai putut suporta să vadă animale abandonate. A început cu doi câini. Apoi au fost cinci, zece, și tot mai mulți continuau să apară.
Clădirea nu era luxoasă, dar era curată. Existau recipiente cu apă proaspătă, pături vechi, fân și cuști improvizate pentru animalele bolnave. Pe un perete era agățat un caiet în care Lidia nota cu meticulozitate fiecare salvare: de unde l-a găsit, ce tratament a primit și dacă a fost adoptat.
— A dat în adopție zeci de animale… — a murmurat un agent răsfoind paginile.
— Șaizeci și opt — a răspuns ea —. Dar aceștia nu i-a vrut nimeni.
Pensia ei nu era suficientă, așa că aduna carton și metal. Tot ce câștiga era destinat hranei și medicamentelor. Nu a cerut ajutor pentru că se temea că animalele vor fi duse în adăposturi supraaglomerate unde cei bătrâni și bolnavi aveau șanse mici de a găsi o casă.
Știrea s-a răspândit rapid. Spre surprinderea multora, orașul nu a reacționat cu supărare, ci cu solidaritate. Ovidiu, măcelarul, a fost primul care a oferit să doneze carne în fiecare săptămână. Un veterinar s-a angajat să îngrijească animalele fără a percepe taxe. Voluntarii au venit să curețe clădirea și să construiască adăposturi mai sigure.
Apasă pe URMĂTORUL mai jos pentru a citi următoarea PARTE ⬇️
