Camera de oaspeți – nu camera mea, niciodată camera mea, întotdeauna camera lor de oaspeți pe care o împrumut – așteaptă la capătul holului de la etaj. E decorată în nuanțe de alb și gri, totul atent coordonat, totul scump și rece și complet impersonal. Arată ca o cameră dintr-un hotel boutique unde dormi străini, nu ca un loc unde cineva locuiește cu adevărat. Salteaua e prea moale, genul care costă mii de dolari și mă doare spatele. Temperatura e mereu puțin prea scăzută pentru că lui Sloan îi place să țină casa la șaizeci și opt de grade, iar eu nu am voie să reglez termostatul.
Stau pe marginea patului, tot corpul îmi tremură acum că sunt singură și nu trebuie să mă prefac că sunt puternică. Telefonul meu stă pe noptieră lângă o fotografie înrămată – Deacon la absolvirea liceului, cu toga și boneta, brațul în jurul umerilor mei, amândoi zâmbind la cameră cu o bucurie sinceră. Fotografia aceea pare o dovadă dintr-o altă viață, o dovadă că am fost odată altceva decât am devenit.
Ridic telefonul cu mâinile tremurânde. Obrazul îmi pulsează fiecare bătaie a inimii, un ritm constant de durere și umilință. Deja simt cum se umflă, îmi pot imagina vânătăia care va înflori acolo până dimineață, purpurie și inconfundabilă, amprenta degetelor fiului meu vizibilă pe fața mea, vizibilă pentru oricine.
Îmi parcurg contactele, nume trecute pe care nu le-am mai strigat de ani de zile, oameni din trecut care își amintesc de mine din perioada în care eram puternică și capabilă, înainte ca bolile cronice, sărăcia și disperarea să mă reducă la asta – o femeie care acceptă să fie lovită pentru că nu are unde să se ducă.
Apasă pe URMĂTORUL mai jos pentru a citi următoarea PARTE ⬇️
