Ea a zâmbit ca și cum i-ar fi plăcut răspunsul.
Apoi mi-a povestit despre elevii ei. Nu cu un aer eroic, ci cu o afecțiune sinceră. Un băiat care desena doar dragoni, dar fiecare dragon avea o emoție diferită. O elevă care și-a pictat bunica din amintiri și a redus la tăcere întreaga clasă. Un băiat care ascundea broaște din desene animate în toate lucrările sale, ca semnătură secretă.
Când a sosit desertul, Valeria a cerut prăjitură cu ciocolată și două furculițe fără să mă întrebe pe mine.
„Ce încredere”, am spus eu.
—Mi-ai apărat onoarea. Ți-ai câștigat privilegiul de a împărți prăjitura.
—Așa funcționează?
—De azi, da.
Pentru o vreme, noaptea a fost aproape normală. Mai bună decât în mod normal.
Dar la sfârșitul cinei, în timp ce toată lumea negocia nota de plată ca și cum ar fi semnat un tratat internațional, Valeria s-a ridicat.
—Mă duc să iau niște aer.
Am urmat-o două minute mai târziu.
Stăteam sub copertina restaurantului, cu brațele încrucișate ușor. Ploaia începea să cadă pe stradă, făcând luminile orașului să strălucească.
„Ești bine?”, am întrebat.
Ea a zâmbit fără să se uite la mine.
—Întrebarea aceea a devenit foarte populară în seara asta.
—Ăsta nu e un răspuns.
Suspin.
—Sunt bine. M-am săturat și să fiu bine în locuri unde oamenii se așteaptă să nu fiu.
Acea expresie avea o istorie.
Apasă pe URMĂTORUL mai jos pentru a citi următoarea PARTE ⬇️
