A doua zi dimineață, Elena și Gheorghe au plecat împreună la biroul avocatului. N-au vorbit aproape deloc pe drum. Doar radioul mergea încet în mașină, iar ploaia lovea parbrizul mărunt și apăsat. Gheorghe privea pe geam.
Elena îl privea pe el. În cincizeci de ani îl văzuse supărat, obosit, nervos, chiar și disperat uneori. Dar niciodată atât de gol pe dinăuntru.
La biroul avocatului, domnul Dumitrescu i-a primit în liniște. Îi cunoștea de aproape douăzeci de ani. Le făcuse actele casei.
Le rezolvase problemele firmei mici de mobilă pe care o avuseseră cândva. Știa cât munciseră pentru fiecare leu.
Și mai știa ceva.
Că toată averea lor — casa, terenul de lângă Pitești, economiile și cele două spații comerciale închiriate — urma să ajungă la copii.
Până atunci.
„Sunteți siguri?” întrebă avocatul calm.
Elena s-a uitat la Gheorghe.
El a dat încet din cap.
„Foarte siguri.”
Au schimbat tot.
Casa urma să fie donată după moartea lor unui centru pentru bătrâni abandonați.
Terenul mergea către o fundație care ajuta copii fără posibilități.
Iar economiile urmau să fie împărțite între nepoți, dar abia când împlineau 25 de ani.
Apasă pe URMĂTORUL mai jos pentru a citi următoarea PARTE ⬇️
