S-a ridicat și a luat o cutie din dulap. Înăuntru erau documente, dosare și liste de nume. Fonsteiner ținea evidențe meticuloase. Nota absolut totul: numele mamelor, datele de naștere ale copiilor, familiile germane care îi primiseră. După război, aceste documente trebuiau distruse, dar am reușit să salvez câteva.
Mi-a întins o bucată de hârtie; numele meu era scris pe ea. Și chiar sub ea, un alt rând: Copil mic, născut pe 18 iunie 1943, dat spre adopție pe 20 iunie 1943. Familie adoptivă: familia Adler. Am recitit rândul respectiv iar și iar până când literele au devenit neclare. „E în viață”, am șoptit. „Nu știu”, a răspuns ea cu blândețe. „Dar acum ai o pistă.” Cu acea bucată de hârtie împăturită în buzunar, m-am întors în Franța și am luat o decizie. Îl aveam să-l găsesc.
Nu conta cât timp dura sau la câte uși trebuia să bat. Fiul meu exista undeva și nu aveam de gând să mor fără să încerc. Căutarea a durat aproape douăzeci de ani: douăzeci de ani de scrisori fără răspuns, douăzeci de ani de bătăi la ușile autorităților, care se uitau la mine ca și cum aș fi fost nebună.
Timp de douăzeci de ani, am economisit până la ultimul bănuț ca să pot călători cu trenul în Germania o dată sau de două ori pe an. Familia Adler plecase din Hamburg în 1950. Nimeni nu știa unde s-au dus sau cel puțin nimeni nu voia să-mi spună. Anii 1950 au fost cei mai grei. Europa se reconstruia, uitând și îngropându-și morții și secretele cu aceeași eficiență. Arhivele erau distruse, împrăștiate și ascunse.
Apasă pe URMĂTORUL mai jos pentru a citi următoarea PARTE ⬇️
