Martorii au refuzat să depună mărturie din frică, rușine și lașitate. Am contactat organizații care ajută victimele războiului. Am cerut consiliere juridică; la început, m-au privit cu milă, dar apoi mi-au explicat că cazul meu era extrem de complex și probabil imposibil de rezolvat. Am scris chiar și Crucii Roșii Internaționale. Răspunsul a fost politicos, profesionist și complet inutil.
Dosarele erau incomplete. Martorii muriseră sau refuzaseră să depună mărturie. Chiar și Germania postbelică voia să uite. Eram doar o voce printre mii, o mamă printre atâtea care își căutau copiii pierduți în haosul războiului. Dar nu puteam uita. În fiecare noapte, îi vedeam din nou chipul, ochii închiși și mânuțele lui mici care îmi strângeau degetul.
Mă trezeam leoarcă în transpirație, convinsă că aud un copil plângând. Dar în camera mea goală domnea doar liniștea. Lucram ca și croitoreasă, cosând mecanic tivuri și butoniere. Noaptea, scriam scrisori, petiții și cereri. Foloseam zeci de pixuri și umpleam caiete întregi cu nume, adrese și indicii care nu duceau nicăieri.
Apasă pe URMĂTORUL mai jos pentru a citi următoarea PARTE ⬇️
